Plecarea pasarilor calatoare

O compunere scrisa de mine la cenaclul scolii:
Darnica Toamna soseşte pe meleagurile noastre plina de belsug. Ea a sosit cu alaiul ei de frunze arămii.
Soarele palid mai trimite câte o raza pe pamântul rece şi umed.
Tomnaticul vânt împrăştie norii plumburii. Frunzele ruginii plutesc ca nişte bărcuţe leganate de vânt. Bogaţiile aduse de toamnă sunt merele ca focul, prunele aromate, strugurii parfumaţi şi gutuile amărui cu galben ca de pui.
Pe jos întâmpini ierburi arse de brumă şi un covor foşnitor de frunze în nuanţe arămii.
Regina a pictat frunzele în culori vii, de la galben-auriu la roşu-rubiniu şi şi-a îmbracat mândra haină ruginie.
S-au aurit pădurile, căci cea mai darnică fiica a bătrânului an, nu a uitat să o îmbrace în culori vii şi pe ea.
Păsările se pregătesc pentru lungul drum către sudul însorit.
Stau şi privesc pe fereastră. Deasupra casei trece un stol uriaş de păsări călătoare, ce acopera toată zarea. Zboară unite, una lângă alta, în grupul lor.
Ele duc pe aripile lor cântecele pădurii şi soarele nostru şi risipesc în urma lor tristete şi deznădejde.
Pe firele de telegraf a aşezat, ca nişte mărgele pe aţă, şirul ultimelor rândunele călătoare.
Copii işi iau „La revedere” de la cântareţii pădurii, prietenii lor ce le cântau triluri dulci, când ei stăteau sub copac, la umbră.
Un vânt iute şi rece mă îndeamnă să închid fereastra. Păsărelele mai petrec puţin timp la cuiburile lor, ştiind că nu le vor mai găsi acolo. Va trebui să trudească pentru a construi un culcuş pentru ele şi puişorii lor.
Norii suri se plimbă pe cerul posomorât, iar vântul nemilos împrăştie frunzele uscate.
Păsările pleacă vâslind în înalţimi, iar şiruri negre de cocori străbat văzduhul.
Unele păsărele mai zăbovesc visătoare la streşinile caselor, asteptand ca amicii lor, copii, să le dea o gustarica pentru drum.
Înainte de înserare, toate păsărelele erau departe, în drum spre tărâmurile calde.
În liniştea întunericului deplin, se aud doar cântecele greierilor şi, câteodată, plânsetul unor copii mici.
Ei nu întelegeau unde s-au dus prietenele lor, prietenii ce stăteau „cu chirie” la streaşina lor şi care mâncau în fiecare zi firimiturile micuţilor. Ce mult îi iubeau ei pe prietenii lor înaripaţi !



Plimbându-mă pe plapuma în culori vii a pământului, observ un puişor de rândunică, culcat pe frunze. L-am luat în palmă şi am observat că avea picioruşul frânt.
L-am luat cu mine in casa, la caldura, unde trosneau lemnele in foc. L-am bandajat uşor, cu un material delicat şi i–am dat de mâncare.
Puiul a primit-o bucuros, căci era foarte înfometat.
Era foarte drăgut: avea burtica albă şi pufoasă, aripioarele albastre precum cerul senin al nopţii de vară, coada precum o furculiţă, albastră de asemenea, iar căpuşorul şi guşa decorate cu doua pete roşii.
Micuţul a fost botezat, la sfatul unui prieten, Rândunel.
L-am prezentat prietenilor mei, care au fost încantati de drăgăleşenia lui Randunel.
După ce au trecut anotimpurile friguroase, el mi-a aratat că nu mai are picioruşul rănit, începând să ţopaie vesel.
Cu tristete, am deschis fereastra larg şi l-am pus pe Rândunel lângă pervaz. Acesta zări un stol de rândunele. Se vedea în sclipirea din ochii lui că era familia sa. Acesta a mai zabovit puţin, uitându-se la mine, dar într-un sfârşit şi-a luat zborul.
Ca o mama ce-şi priveste fiul cum se departează de casă cu bagajul, m-am uitat după el până când a dispărut în înaltul cerului.
De atunci, Rândunel vine de fiecare data la fereastra mea, vara şi primavara, pentru a-i da de mâncare.
Cum il recunoşteam dintr-o mie de randunele? Râdunel avea la picior, acolo unde se lovise, un semn roşu, precum o panglică de catifea.
De-acum aveam un mic prieten cu aripioare, care avea să-mi fie alături mereu, drept recunoştinţă că l-am salvat de la moarte.