Vacanta intr-un loc de vis

O compunere scrisa de mine, la cenaclul scolii :
În vacanţa de vară, părinţii mei au primit o invitaţie la o cabană în munţi de la un unchi al mamei, de profesie pădurar.
Astfel că, într-o sâmbătă dimineaţa, am plecat la drum spre cabana unde aveam să ne petrecem următoarea săptămana din vacanţa de vara.
Sinceră să fiu eram foarte neâncrezatoare privind distracţia de acolo pentru că am aflat cu tristete că, nu vom avea televizor, calculator şi nici măcar vreo scuză de a mă plimba cu rolele sau cu bicicleta.
Aşa că, eu şi fratele meu stăteam pleoştiţi în maşină, gândindu-ne la ce ne va rezerva viitorul. Mă consolam cu gândul că măcar vom respira un aer curat.
Drumul a fost foarte lung şi obositor aşa că, noi copii am adormit. După o vreme am simţit mâinile calde ale mamei care mă mângaiau şi am auzit vocea grava a tatălui care ne dojenea spunându-ne să ne trezim deoarece drumul de maşina luase sfârşit.
Când am coborât din maşină, somnul ne-a fugit brusc deoarece aerul rece al pădurii şi-a făcut efectul imediat. Ne-am înfofolit şi cu rucsacul la spinare am început să urcăm pe o potecă abruptă, ce şerpuia înfiorator pe sub poalele brazilor.
Gândul că poate un urs sau un mistreţ ne-ar putea ieşi în cale, ne făcea să ne grăbim paşii şi să fim atenţi la orice zgomot.
Părinţii ne încurajau, dar mie imi părea sincer rău că nu am rămas la bunici.
La un moment dat, frica mi-a dispărut complet deoarece în întâmpinarea noastră a apărut nenea Tudor pădurarul, însoţit de un ciobănesc cât mine de mare, pe nume Haiduc.
M-a cucerit imediat cu privrea sa inteligentă şi cu supunerea de care dădea dovadă la cuvintele stăpânului său.
Am mai urcat o bucată de drum, de data asta ascultând multe poveşti cu întâmplări din pădure pe care nenea Tudor le trăise de-a lungul vremii.
Deodată, dintre brazi, pe un platou întins de iarbă verde înconjurat de brazi falnici şi-a făcut apariţia impunătoare cabana pădurarilor.
M-a cucerit pe dată prin arhitectura simplă, rustică şi prin atmosfera caldă şi primitoare pe care o degaja.
Am intrat în cabană bucuroşi şi obosiţi admirând fiecare colţişor. Salonul era impresionant deoarece toţi pereţii erau tapetaţi cu blănuri şi capete de animale, iar pe jos picioarele mi se afundau în blănurile albe de oaie.
Într-un colţ în şemineu, lemnele ardeau trosnind lăsând o căldură plăcută şi un miros de brad care ne-a molipsit şi ne-a cucerit pe loc.
Din loc în loc, pe pereţi, tronau capete de cerb cu coarne maiestuoase care altădadă probabil s-au luptat cu vitejie prin inima pădurii.
Nenea Tudor a pus pe masă o sticlă de ţuică galbenă şi pastramă de mistreţ pentru părinţi, iar pentru noi o dulceaţă de fructe de pădure cum nu am mai mâncat niciodată până atunci.


Am admirat pe rând bucătăria, baia şi apoi cele două dormitoare, al nostru şi al părinţilor. În dormitorul nostru tronau pe scrinul de lemn figurine sculptate de un bătrân talentat din sat, iar pe pat cuverturi ţesute cu drag de mătuşa noastră.
Am adormit moleşiţi de căldura sobei visând la ziua ce avea să vină.
Dimineaţă, o rază poznaşă pătrunsă prin geamul din acoperiş, îmi gâdila genele rugându-mă parcă să maă trezesc. Am lăsat în urmă cu părere de rău aşternuturile calde şi m-am îndreptat către bucătărie ademenită de un miros îmbietor. Aici, toată familia mânca clătite pregătite de mama şi făceau planuri pentru ziua în curs.
Nenea Tudor plecase iar noi urma să ne descurcăm singuri.
Am primit o găleată şi o misiune simplă sau cel puţin aşa credeam noi, să aducem apă de la fântână. Am coborât cu fratele meu în păduricea din apropiere însă nici urmă de fântână. Obosiţi ne-am aşezat pe iarbă şi deodată am auzit broscuţe orăcăind.
Ne-am dat brusc seama că o sursă de apă ar trebui să fie în apropiere. Ne-am luat după zgomot şi am descoperit un capac rotund din lemn, pe o gură de apă limpede precum cristalul.
Cu găleata plină şi cu buzunarele pline de alune de pământ, ne-am întors la cabană.
Aici mama tocmai îşi lua la revedere de la băiatul care mâna cireada de vaci din sat care ne adusese lapte proaspăt muls.
În desaga lui, am zărit un căpuşor mic de pisoiaş şi am început să ţip de bucurie. El mi-a povestit că l-a găsit pe drum şi i-a fost milă de el. A cedat la rugăminţile mele firbinţi şi mi l-a dăruit în schimbul promisiunii că nu-l vom abandona niciodată şi că vom avea mare grijă de el.
Pisoiaşul era splendid, negru cu lăbuţele albe dar cel mai haios lucru era pata albă de pe ochiul stâng.
L-am botezat Tomiţă, în amintirea motanului nostru care dispăruse anul trecut şi apoi i-am făcut o baie straşnică.
Zilele au trecut rând pe rând ca nălucile fericite, parcă una mai tare decât cealaltă, pline de peripeţii care de care mai haioase.
La întoarcerea acasă eram mai amărâţi decât la sosire, însă de data asta din cauză că părăseam acest loc de vis, fără gălăgie, poluare sau alte probleme provocate de civilizaţie. Un loc simplu dar curat şi menit să ne încarce bateriile pentru un nou an şcolar.